Pe fugă

Și mă întorc aici ca o fiică rătacitoare, da, am rătăcit, mult, și cu gândul și cu picioarele. Lumea a devenit mai mică. Scriu repede, pe fugă, încercând să nu mă gândesc la faptul că probabil nu o să citeasca nimeni niciodată, deci că o fac degeaba. Și totuși...asta e mai de ajutor decât scrisul într-un caiet, nu mai sunt în stare, aici încerc să mă organizez și să o fac mai coerent (aud râsete?)...și m-a ajutat faptul că am făcut asta pentru câțiva ani, acum câțiva ani.

Probabil o să profit în continuare de starea asta a Slove, e ceva similar intimității dată de anonimitatea pe care o ai ca străin într-un oraș mare, nou și străin..

Un oraș mare, nou și străin, cu o limbă pe care nu o înțelegi, cu obiceiuri diferite, unde încetul cu încetul joci un soi de teatru stângaci încercând să te omogenizezi cu el, cu oamenii și limba lui..haha, da, și limba, ca un cățeluș care nu înțelege limba oamenilor, ci prinde ideea din context și limbaj nonverbal..

Un oraș mare, nou și străin unde începi ca un nimeni de care nu îi pasă nimănui. Nimeni nu știe cine ești, și nici nu prea contează, important e ce vei fi de acum acolo și ce va rămâne din tine când vei ieși din bula în care tocmai ai intrat.

Fluturi și haos

Acum câteva zile, sau săptămâni, cine știe, am pierdut noțiunea timpului, am găsit, cum, nici asta nu mai știu, un film numit The Butterfly Effect și tradus dubios (nu că ar fi singurul), ”Zbor de fluture”. 

E genul acela de storyline care îți face fața să pice cam o dată la 20-30 de minute, după ce ai prins impresia că știi ce se va întâmpla, apare ceva neașteptat de după colț, te face să râzi, să plângi, să uiți să clipești, etc. 

În film se exemplifică felul, uneori aproape absurd, în care o acțiune, care pe moment pare total lipsită de importanță, demnă de toată neatenția, poate să influențeze viitorul. Fiecare întâmplare are o urmare care va fi mai mult sau mai puțin vizibilă cândva, în timp. Adică similar cu ce se întampla în clipul acesta,  doar că aici totul e aranjat perfect, spre deosebire de realitate. Bag mâna în foc că oricine poate gasi nenumărate exemple de astfel de serii de evenimente care au un rezultat în prezent...și a căror influență probabil nu se oprește aici.

De ce are filmul denumirea pe care o are?

Exită așa numita Teorie a Haosului care descrie comportamentul aparent haotic al sistemelor dinamice neliniare. Sisteme extrem sensibile față de stările inițiale. Sensibilitatea aceasta a lor mai este numită și ”efectul fluturelui”, pentru a sugera cât de mici pot fi modificările stărilor inițiale pentru a putea avea un rezultat total diferit.

"Mișcarea aripilor unui fluture azi poate produce o mică schimbare a atmosferei. Din această cauză și de-a lungul unei anumite perioade de timp, atmosfera se va schimba. Peste o luna poate, o tornadă care trebuia să lovească coasta Indoneziei nu va mai apărea. Sau din contră, tocmai din această cauză va apărea."

Practic viețile noastre sunt un fel de astfel de sisteme sensibile, influențate de tot ce e în jur, aproape, departe,  oameni, obiecte, întamplări....prezentul este rezultatul a tot ce te-a atins în trecut chiar dacă ai simțit sau nu.


Watch your moves.

Imagine: Tomas Saraceno, The Theory of Clouds http://www.sinbadesign.com/air-port-city-by-tomas-saraceno-for-macro/

Un Powerpoint reușit: tips & tricks

Acum că am încheiat unul dintre cei mai mizerabili ani din cei 19, mă gândesc că ar fi cazul să nu-mi mai găsesc scuze și să readuc locul ăsta la viață, să nu ajungă genul acela de blog potrivit pentru un anticariat al internetului, dacă ar exista așa ceva. Nu, nu l-am părăsit, l-am supraveghea mereu, de undeva din umbră.   *flies away*

Cel mai probabil prezentările însoțite de un powerpoint NU sunt făcute de bunăvoie și nesilit de nimic, iar subiectele probabil nu sunt nici ele chiar atat de întamplătoare încât să îți poți alege o temă care îți place ție atât de mult sau pe care să o cunoști atât de bine (te documentezi, e drept, dar totuși) încât să fii extrem de coerent și expresiv datorită pasiunii pentru acel ceva.
Pentru a compensa golul din mintea și suflețelul tău trist poți folosi una din minunile tehnologiei care a ajuns să fie pentru prezentări cum e caietul tip 1 pentru bobocii școlari, MS Powerpoint.

ȘABLONUL 
Primul lucru pe care îl alegi de obicei (în afară de subiectul prezentării, evident) este cel mai probabil șablonul pe care îl vei folosi. Părerea mea este că nu ar trebui să aibă un design cu enșpe mii de briz-brizuri, floricele, punctulete, spirăluțe, etc,  deoarece nu șablonul este „personajul principal„, ci conținutul, plus că riști să dai în kitsch.  De asemenea, ar fi ideal să fie în concordanță cu tema, spre exemplu, dacă ai ceva legat de matematică, fizică, chestii din astea țepoase, cel mai potrivit ar fi un design minimalist, rigid, plus că îi oferă un aer mai ”profi”.  Less is more.

TEXTUL
Mare și puțin! Mare, să se vadă și din fundul curții, și puțin, că nu stă nimeni la prezentarea ta să citească de pe ecran, dacă e așa, mai bine le dai niște broșuri și îi lași să plece acasă. Textul afișat pe panoul de proiectare trebuie să fie un fel de „backing vocals” care îți acompaniază discursul...
Titlul trebuie să fie regele prezentării, iar subtitlurile, cavalerii mesei rotunde. Mai explicit, trebuie să fie atractive și impresionante, atât prin sensul cuvintelor cât și prin font, dimensiune, culoare și poziționare. În afară de ele, mai sunt utile cuvintele cheie sau ideile exprimate prin propoziții cât mai scurte, să se știe despre ce vorbești tu acolo.

IMAGINILE
Sugestive și în concordanță cu informația prezentată! Fie că e fotografie sau grafic, trebuie să te susțină și te facă să pari mai convingător. O imagine face cât o mie de cuvinte, prin urmare, este mult mai puternică decât tine, cel care doar povestești și dacă nu transmite același mesaj ca și tine, va fi o problemă. Așezarea lor in pagină, da, și asta contează. Nu multe și mici, că devin enervante. Ordonate, aranjate, parfumate. Dacă e nevoie de fotografii sau ilustrații, preferabil unele de calitate cât mai înaltă și nu luate de pe prima pagină de la Google Image Search, pentru că sunt șanse să folosești ceva fumat, scrum și măturat deja. Asta, dacă nu le poți ”fabrica” tu însuți..

De ce să scrii?

Am mai scris pe tema asta, da. Atunci îmi dadusem seama că practicam terapia prin scris fără sa fi știut, realizând în același timp și un fel de ”istoric” al chestiilor pe care le gândeam....Da, aveam un fel de ”ritual”, aproape in fiecare seară scriam chestii, cu mai multă sau mai puțină logică, că na, nu era scris să fie înțeles de altcineva.

De-a lungul primilor trei ani de liceu (că prin a 12-a nu mi-a mai ars), am tot scris pe aici, diverse, diverse, fără vreun alt scop în afară de a face ceva plăcut pentru mine.

În final mi-am dat seama că toată treaba asta a fost mi-a făcut viața mai ușoară când am avut de scris cine știe ce minuni pe la română, pentru că în ciuda faptului că îmi place să citesc am urât ceea ce însemna literatură la liceu. Îmi era foarte usor să îmi organizez cuvintele odată ce găseam o idee principală (pentru că făceam asta mereu atunci când scriam aici), sau să îmi ”traduc” toate comentariile alea din ale căror fraze lungi și încalcite uneori nu întelegeam mai nimic.

But wait, there is more! În ciuda faptului că NU sunt la o facultate cu un profil prea umanist, m-am trezit că se pune mare preț pe tehnicile de comunicare, și că trebuie să facem tot soiul de prezentări..și nu, nu mai merge ca la liceu când citeai de pe ceva, eventual și la prima vedere. Ahahaha, și da, trebuie să învățăm să lucrăm în echipa (chestie care iar, nu se întămpla în liceu în adevăratul sens), fără să ne luam la harță și păruială. 

Ca să revin de unde am plecat, scrisul, nu neapărat pe un blog, poate fi un exercițiu de ”management” al ideilor și al cuvintelor, și în timp să îți fie mai ușor când trebuie să o faci ”la comandă”, cu un scop anume.

Yggdrasil

Într-o zi am avut inspiratia de a schimba adresa blogului. Probabil o idee proasta.
Yggdrasil. Arborele lumii. Mitologie celtica. Un cuvânt care arată si sună interesant. Bingo!

Acest ax al lumii, din punct de vedere al mitologiei scandinave, conecta cele 9 ținuturi care ar fi existat. Rădacinile tindeau spre Asgard, lumea zeilor din ”familia” Aesir (cine a văzut Thor, știe), Alfheim, ținutul elfilor, Midgard, cu muritorii de rând, Vanaheim, cu alți zei numiți Vanir, Svarlatlheim, al piticilor de grădină, Jotunheim, giganții, Muspelheim, lumea focului etern, Helheim, asta e simplă, hel-hell, lumea morților și Niflheim, lumea de gheață.
Cum era și de așteptat, ”heim” înseamnă casă, iar ”gard”, curte, moșie.
Desigur, sunt o groază de interpretări ale originilor numelor și relațiilor dintre lumi, personaje (zei și animale) și variante ale destinului Yggdrasil-ului (a fi sau a nu fi distrus de Ragnarök)

De ce

Uneori ma intreb de unde vine asa numita inspiratie care ne face pe toti cei care creăm în diverse moduri,  care lăsăm o bucată din noi în obiectele care provin din putul gandirii noastre si care se materializeaza prin noi, sa creăm. Si prin creator ma refer la oricine care a "fabricat" macar un lucru in viata, oricat de mic, de la un senviș mai special sau vreo mini inventie utila in casa, pana la mari opere de arta sau tehnologii revolutionare.
Ma fascineaza ideea posturii asteia de creator, care iti da puterea de a modela lumea, de a perfectiona obiectele, eventual si mentalitatea si atitudinea oamenilor.
Si revenind la inspiratie, cred ca presupune in primul rand o "baza de date" cu informatii pe care sa le amesteci si sa creezi cocktailuri de idei. De asemenea, se observa ca este omonim cu actiunea de a trage aer in piept, ca s-o zic asa, in biologia de balta. Deci practic, cred eu, creatia se aseamana cu respiratia. Te faci aspirator de idei, imagini, sunete, impulsuri - iei aer, le transformi, le amesteci si le donezi lumii - expiri. Te poti abtine de la creatie perioade de timp, insa mai devreme sau mai tarziu vei simti nevoia sa respiri ca sa nu te sufoci.

Cafea

Nu prea pot spune ca sunt o adepta a cafelei, nu obisnuiesc sa beau, pentru ca nu vreau sa devin dependenta, si sincer, nici cu gustul nu ma omor, desi are o aroma placuta.
Si totusi trebuie sa admit ca are, cel putin in cazul meu, un efect genial.
Brusc ma trezesc din starea vegetativa, ma incalzesc, imi vine pofta de viata, de cunoastere, mi se ascut simturile si mintea, optimismul e la cote maxime, evident, la fel si energia si ma simt in stare sa le fac pe toate.
Cred ca ma voi gandi de doua ori inainte sa spun "nu" cafelei.
DAR din pacate asta e doar o odihna falsa, o pacaleala frumoasa...nu poate inlocui 8-9 ore de somn fara niciun fel de alarma.

Despre caini si javre

Vremea de afara mereu m-a influentat, drept urmare, in urma unei meditatii in potopul bucurestean am ajuns la concluzia ca desi imi plac animalele mai mult decat oamenii, as prefera sa vad cainii abandonati eutanasiati decat ducand o viata mizera. Posibil ca "strabunii" acestor catei sa fie cei abandonati de oamenii ale caror case au fost demolate si au fost fortati sa se mute la bloc..unde..o data ca puteau sa nu aiba destul spatiu si pentru caine/caini, iar in al doilea rand, unui caine care a trait numai in curte i-ar fi fost dificil sa se adapteze la viata intr-o cutie de beton.

Acum revenind, nu vad cum poti iubi un animal lasandu-l sa traiasca pe strazi, printre gunoaie, mizerie, expus pericolului numit OM (cainii pot fi calcati de masini, mai mult sau mai putin intentionat, batuti, otraviti, etc), facand frigul, foamea, eventual si caldura si setea.

Ca sunt adaptati, e adevarat, dar bine tot nu cred ca le este.

Apoi mai este povestea cu agresivitatea. De obicei un caine este "fioros" ori cand are pui, ori daca e mai posesiv si isi apara teritoriul, ori in cazul in care a fost maltratat la viata lui si vede in fiecare om un potential dusman.

Pe de alta parte, unii isi pot apara zona de strada, cu tot cu locuitori. De exemplu, in jurul blocului meu isi fac veacul doi caini care nu sar "la scandal" decat atunci cand apar maidanezi straini, mai mult sau mai putini periculosi. Legat de oameni, nu latra decat ce li se pare dubios, cum ar fi gipsyneii cu fiarele vechi.

Cred ca prea putini sunt cainii care duc o viata caineasca "decenta" pe drumuri, din simplul fapt ca iarna mor de frig. Adica hai sa fim seriosi, nu poti creste maidanezi in scara blocului, nu ca ar fi un deranj colosal sa doarma noaptea acolo, insa multi oameni sunt rai sau fricosi.

Nu pot spune ca moartea in sine ma incanta, insa mi se pare cea mai civilizata optiune. Cred ca "iubitorii" de animale se opun eutanasierii din egoism, pentru ca le place sa vada catelusi draguti pe strada, insa nu stiu cati se gandesc ca la fel de bine exista si caini batrani, raniti sau bolnavi care se chinuie sa traiasca.

Si nu, nu se pot adopta toti cainii vagabonzi din lume, nu cei adulti, deoarece este periculos. Cine ar lua in apartament un dulau strain, cu o fire pe care nu o cunoaste?
Cred ca poate observa oricine ca miraculoasele adaposturi nu fac fata, si oricum, nu cred ca stocarea in depozite de genul e o varianta, pentru ca nu asta e scopul cainilor.

Cainii sunt niste creaturi exceptionale, de mai bine de 10 ani impart camera si frigiderul cu unul. Niciunul nu merita o viata pe strazile infecte ale unui oras, fie el Bucuresti sau altul.

Pfai..acum am terminat. 

Back for BAC.

In vremuri de mult apuse ma gandeam cum o fi la liceu, cum o fi sa il termini, ma uitam la "seniori" cum merg cu pasi lenesi si plictisiti, familiarizati cu peretii si treptele liceului..
Bacul era doar un mijloc de transport...admiterea un fel de poarta Sfantului Petru..
Eram cei mai mici si fraieri din liceu...ne uitam usor intimidati la cei mari..
Acum noi ne uitam cu groaza la ei, mai bine zis la ele, boboacele (si nu numai) acelea care au mufe de pokemoni transfigurati de la atata tencuiala pe ten.
Dar na, trebuie sa-i intelegem. Fiecare vrea sa se faca remarcat in noua turma, fie prin felul in care arata, fie prin cat da din gura, fie prin cum se poarta, fie prin toate.  Nevoia de recunoastere si integrare, eventual si de dominare (in cazul alora mai cu pinteni) pluteste in jurul tuturor...fie ei boboci sau nu.
Si revenind...bacul nu mi se pare ( INCA) monstrul invizibil care sta in carca ta si iti infige ghearale in ceafa sau te strange de gat pana nu mai poti respira. Pur si simplu este. Este si atat. Trebuie luat in serios dar la modul linistit si calculat, nu tre' sa disperam cu capul inainte...nu e sfarsitul lumii.
Acum, in a XII-a, ma simt ca Jack Sparrow la capatul lumii.

Homo certaretus

Cu siguranta fiecare individ s-a plans macar o data in viata de ceva sau de cineva si, mai sigur decat asta, a auzit, vrand sau nevrand, pe cineva boscorodind. Poate ca datul din gura are si partile lui bune, anume faptul ca te simti mai bine daca discuti despre ceva care te framata pana epuizezi subiectul, dar cred ca unii abuzeaza si devin stresanti.
Pe internet exista tot felul de specimene triste care se argumenteaza cu cate un altul, iar atunci cand pare ca li se pune capacul pe gura de canal incep sa se lege de cine stie ce chestie, numa-numa sa aiba ultimul cuvant, eventual sa para ei aia destepti. Si pe mine ma zgarie pe timpan decatul folosit fara negatie, "care" in loc de "pe care", sau dezacordul dintre subiect si predicat, dar sincer, nu cred ca e cazul sa te ambalezi de parca viata ta ar depinde de asta. Am vazut o groaza de articole unde mai devreme sau mai tarziu incepea cearta inflacarata din cauza cuiva care a calcat stramb pe gramatica, unii sa il faca albie de porci, altii sa ii ia apararea.
Mai penibili decat disperatii acestia care cum gasesc o scurgere de gaze aprind focul in loc sa explice calm sau sa isi vada de viata lor mi se par cei care si-ar da si o mana numai sa demosntreze ca opinia lor trebuie sa fie opinia tuturor.. pe Youtube, pe Facebook, si pe multe alte site-uri...

A, si apropo de FB, sunt unii care se plang de cat de penibili sau stresanti sunt altii, dar ajung ei insisi sa fie enervanti, pentru ca nu poti spune nimanui ce sa faca si ce nu acolo,...ca de ce au fotografii nu stiu cum, ca de ce scriu nu stiu ce, ca de ce, ca de ce...intr-adevar e stresant spam-ul din ziua cu prima ninsoare, de parca nu am avea ferestre cu totii, sau postarile de genul "la multi ani, mami". Mama care de cele mai multe ori nu are fb.  Ba. Ma bucur ca e ziua mama-tii, dar sincer, nimanui nu-i pasa. Du-te la ea si spune-i ce ai de spus. Sau fotografii cu micul tau dejun, sa arati tu ce embrion de bucatareasa esti...si da, tocmai am boscorodit. Solutia nu e sa schimbi lumea boscorodind ca moara stricata, poti, de exemplu sa ii stergi, sau, daca nu sunt genul de care te poti debarasa, sa ii elimini de la news feed. De cand am linsat vreo 200 de perosane totul e atat de chill si frumos..

Nasol moment

Insomnia is a gross feeder. It will nourish itself on any kind of thinking, including thinking about not thinking.  

                                                                             - Clifton Fadiman

Agasanta mai e partea cu titlul

După aproape încă două luni de absență, îmi iau inima în dinți și încerc să scriu din nou. Cred..cred ca sunt pe drumul cel bun, aveam nevoie de o primă frază ca impuls. Mi-e că dacă mă opresc se pierde firul. 

Mi-am pierdut urăt de tot îndemânarea, deși mai degrabă s-a instalat un soi de scepticism legat de toată treaba cu scrisul. Nici măcar în jurnalul meu wanna-be nu am mai scris de luni de zile, iar asta e destul de rău. Ce o să am de citit despre mine peste un an? Acum mă uit și ma minunez ce și cum gândeam mai demult, ce mărunțișuri mă preocupau, lucruri de care aș fi uitat dacă nu le-aș fi scris.

Mi se pare chiar utilă activitatea asta, e o metodă bună de a te descărca, de a exersa organizarea ideilor, iar partea cea mai interesantă, ocazia de a te observa de-a lungul timpului. Cred ca e aproape imposibil sa spui cu exactitate ce gândeai acum 6 luni, un an, doi. Lumea spune doar: ”Oh, ce era în capul meu?” Scrie, iar când te întrebi așa ceva, taci și citește.

Cred că motivul pentru care scriu e că mă deprima să-mi văd odrasla de blog abandonată dupa ce atâta timp abia așteptam să-mi tastez noile idei....

Acum.. ele vin și pleacă, cred că mi-am pierdut abilitatea de a le prinde și șlefui înainte să fugă. Ce, am ”îmbătrânit” și eu! Când am scris aici prima oară eram un ou așteptând să văd în ce pramatie de liceu ajung boboacă, iar acum...hmm..dacă am luat-o cu pasări, în an terminal ce suntem, rațe, nu?

ceva random

poc

Observ că m-am înstrăinat, așa, în ultimul timp, de lăcașul acesta de pitici de creier fugiți din cutia mea craniană. Observ și că propozița aceea jegoasă, perfidă și puturoasă, aia cu ”nu am timp” a devenit aproape un tic verbal. Și că tot veni vorba, cred că mai e puțin și blogângania împlinește 3 ani :). Să zicem că de jumătate de an am o scuză bună pentru faptul ca mi-am înțărcat progenitura asta de blog și am lăsat-o singură, bântuită ocazional de câte vreun internaut. M-am cam apucat să-mi aștern cearceaful pentru cele veșnice, respectiv desen pentru arhitectura :)

una dintre primele ”creaturi” in perspectiva :) stiu ca e cam deformata, dar imi place cum a iesit in axo :)

Snowballs..right in the heart!

De obicei nu prea cred prognoza meteo, cred ca în ultimele două săptamâni cineva care se uită la TV(eu nu practic activitatea asta) mi-a spus de vreo trei ori că va fi lapoviță și frig, iar eu am zis "Da, daa,daaa"..
Când am auzit de ce nu se face marți școala (genul acesta de informatie are cea mai mare viteză de propagare) parcă mi-a venit să râd...viscol portocaliu în ultimele zile de martie...totuși :))
TOTUȘI, cu două minute în urmă pluteau niște bilute albe și pufoase ca de polistiren care acuma sunt antrenate de vânt într-un zbor haotic.
Iarna a revenit cu ultimele puteri (or fi ultimele?). E amuzant sincer, parcă am călătorit în timp. M-am culcat în martie și m-am trezit în ianuarie..
Mă simt ca în Fimbulwinter

hai la scoala..
...ca sa ne pierdem timpul..
uraaa

Lopată

Buun, înteleg că multă lume are o logică de lopată, că unii au mentalități neadaptate sau că privesc din perspective ce se termină undeva în apropierea nasului lor, însă tare mi-s curioasă, de ce se frustrează unii atâta când pun o întrebare și nu primesc răspunsul așteptat?
De ce se lupta atâta să-și demonstreze supremația pe care n-o au?
De ce cred unii oameni ca au dreptate în fața altuia doar pentru ca sunt cu n ani mai vechi pe lumea asta?
Și nu o să înțeleg niciodată de ce unii profesori sar ca arși dacă le spui verde în față adevărul atunci când te întreabă de ce nu ai făcut aia, sau de ce ai făcut aia. De ce preferă să inventez scuze patetice gen a murit peștisorul de aur al vecinei stăpânii câinelui care m-a lătrat aseară la 10, și știți, a trebuit să fac prezența la parastasul de 3 ore.
În plus, cred că este treaba mea cu ce m-am îndeletnicit în timpul meu și nu ma simt datoare cu explicații nimanui, însă setea de recunoaștere și atenție le dictează așa: trebuie să-mi gădile timpanele implorând iertare, căci dacă tace e ignorant, iar dacă argumentează cu ceva neașteptat e impertinent și agresiv.
Unii nu vor întelege niciodată ca în general implicarea elevului este direct proportională cu implicarea profesorului, presupunând că nu predă unei cete de neanderthali sau unor slugarnici care îl văd ca pe un zeu orice ar face.

Și da, la multi ani!

Visul unei nopti de clasa a 11-a...

...de mate info in stil hardcore
 ""Doamne am visat ca ma alerga semnul ala de suma si eu fugeam fugeam si am ajuns undeva unde era un ceas mare deasupra unei usi - minunatul pendul de la fizica- si suma aia venea dupa mine,iar eu vroiam sa intru, dar trebuia sa fac un algoritm ca sa deschid usa, si pendulul batea si suma venea...eu eram.."DE CE EEUUU??!?""
..visa colega mea de banca.

Morgenstern

Pe cât de trist sună, pe atât de amuzant şi practic este trezitul între 5 şi 6 dimineaţa. Totul devine uşor odata ce te-ai scoborât din al tău culcuş cald şi moale şi treci pe pilot automat. După ce verifici că nu ai plecat în pijamale şi că ai şosetele la fel poţi ieşi pe uşă în a noii zile-ntâmpinare. Tramvaiul proaspăt scos din depou îşi face primele ture cu oameni amorţiţi de somn şi nesomn. Te simţi mai bine când vezi că împarţi soarta cu înca un sfert de oraş. Ici colo câte unul stă să adoarmă pe scaun, alţii reuşesc să îşi ţina ochii larg deschişi până la următorul căscat. Dimineaţa nu se oboseşte nimeni să vorbească mult şi tare în ratb, să dea peste tine pe stradă, sau să meargă repede şi înghesuit cât să nu poţi face slalom printre oameni. Presupunând că nu te prinde ora 8 când toată lumea se duce la muncă.
La liceu începe partea cea mai intreresantă. Unul mai de nerecunoscut decât altul cu moacele alea şifonate. Ajungi acolo în bancă, nu ştii cine eşti, cine-s restul, ce cauţi aici şi ce vor ei de la tine. Şi stai şi meditezi aşa pe jumătate dormind până  intră profesorul cu o plăcere sadică pe chip la vederea epavelor noastre şi îţi aminteşti brusc unde eşti şi ce cauţi....

Cluj

Aaaaand..nevermind.

Afară-i soare liniştit şi-n casă arde gazul, iar eu degeaba stau, între ceste două lumi, purgatoriu-ntre copaci, acas-aş vrea să fug, peste munţi şi peste văi, prin ploi. O unghie cu-n patent aş scoate, dar nu se poate. Vântul păru-mi ameţeşte, nervii mi-i înebuneşte, un copac aş roade în loc sa-mi dau două palme...some men just want to watch the world burn  vrufswshyewbiyzogskgxj phkfajfirqifvllwotwkg7&962(*?"+*