Crăciunel

Crăciunul...când mă gândesc la el îmi vine în minte pentru o fracţiune de secundă imaginea unui brad gigant, plin cu glubuleţe, plasat lâga un şemineu unde arde probabil restul de brad care nu a încăput în casă, zăpada de un metru şi colinde de Frank Sinatra. E văzut ca o ocazie de a primi cadouri la fel de bună ca şi ziua de naştere, o vacanţă, mult timp petrecut în bucătărie, masa cu familia, un moment bun pentru a-ţi cere iertare, naşterea Domnului, cozonaci, brazi şi luminiţe sau niciuna din toate astea.

Colindătorii au venit de 563208157 de ori pe seară cântând aceeaşi colindă, Domn Domn să-nălţăm. Din cauza lor îmi venea să-mi spânzur câinele care lătra non-stop...ŞI TARE. Mă enervează, sunt o grămadă care vin numai pentru bani.

În noaptea aceasta apar şi cadourile despre care copii cred mai mult sau mai puţin că le aduce Moşul. Când eram mică eu chiar credeam că e Moş Crăciun cel care aduce misterioasele cadouri, când eşti copil iar mama susţine povestea şi mai citeşti şi Harry Potter nimic nu ţi se pare prea ciudat ca să nu fie real.....până când ''Moş Crăciun'' şi-a pierdut bonul de casă sub masă şi l-am găsit eu...::pokerface::
Atracţiile principale sunt desigur sarmalele, cozonacii, delicatesele de la bunica şi evident, CADOURILEEE!

Let it rain...or better don't

Obişnuiam să mă simt bine pe vremea ploioasă...răcoare, nimeni pe stradă, străzi curăţate... până când am observat că mă dor articulaţiile.. Până acum un an, doi, trei...ziceam că e din cauza creşterii însă acum nu mi se întâmplă decât atunci când se schimbă vremea, când plouă...şi mi-am amintit cum află 

bunica prognoza meteo...meteosensibilitatea..a fi sau a nu fi cu stropi.  În mare nu văd decât două cauze, ori am barometru la purtător ori fac parte din regnul plante şi cresc în apă.
Aceste hmm.. manifestări apar din cauza faptului că petrecem foarte mult, prea mult timp închişi între patru pereţi...'Minidepresiile' şi pesimismul se instalează, durerile articulare apar, iar starea de somnolenţă este fundiţa de legat cadoul.
O ploaie fericită în continuare!

Amintiri din Azkaban

Spre uimirea mea am rezistat eroic şi semestrul aceasta de captivitate deşi în ultimele 30 de ore am fost într-un fel de stare de şoc, parcă m-a luat cineva din faţa calculatorului de pe scaunul meu de lemn, m-a trimis într-o vacanţă mocca în Bora-Bora apoi m-a tras înapoi de-o mână, picior, ce a apucat şi m-a aruncat în flăcarile iadului. Încă nu-mi vine să cred că am luat primul meu 10 la fizică ca după aceea  să-mi cadă un iceberg în cap pe care scria 3 la chimie cu care treceam doar pe lumea ailaltă. Acum sunt confuză, nu îmi vine să cred că totuşi m-a ascultat şi m-a trecut, sper să mă ţină inima şi altă dată ca şi acum. Thought I'm gonna die like a fly. Am fost în ''corijenţă clinică'', am văzut moartea cu ochii, geez, coşmarul aproape a devenit realitate.

Sâmbătă a fost şi aşa numitul bal care a fost ok în a fara concursului de miss şi mister care semăna mai mult cu o serbare sau ceva în genul claselor a 5-a sau a 6-a şi a mentalităţii comuniste ''nimeni din afară''. Frate, câtă disperare de viaţă, anul trecut a fost nevoie de declaraţie de genul ''dacă îl aduc pe ăsta, orice strică, face, drege, eu răspund pentru el'', acum teoretic strict interzis, practic, respectivii s-au descurcat şi fără ''oficialiţăţi''. 

Un semestru à la Funeriu, fuuu..frate, omul ăsta chiar nu a gândit atunci când a restructurat anul şcolar (vă daţi seama, a schimbat cursul istoriei) că  în 3 luni nenorocite va trebui concentrat tot ceea ce în mod normal se face în vreo 4 luni jumate? Nenea Fufu sau care spanac a făcut această foarte inutilă schimbare stă foarte foarte prost cu percepţia timpului.

Ajungi să fii sătul de toţi şi toate, sincer, mie una mi-e silă de multe ori să mă trezesc dimineaţa fiindcă mi-e silă să o iau iar de la capăt cu aceleaşi rahaturi în fiecare zi în acest ''liceu iubit sub cer de Bucureşti''. Încă mai există o parte bună, aceea că nu sunt singura căreia marele, prestigiosul şi mult iubitul liceu wanna be îi lasă un gust sec şi o privire goală. 

Sixty hours. Ich liebe nicht.

Ţin minte că cea mai grea parte a unei compuneri/eseu este începutul...de ce? Nu ştiu, dar odata cu primele cuvinte încep să curgă şi celelate, şi uite că după ce am stat şi m-am gândit cum să trec mai repede peste asta am format deja o fraza. Me gusta!

A mai observat şi altcineva cât de repede şi insesizabil trece timpul? Atunci când mă plâng că nu am timp să fac nimic se găseşte careva să-mi zica ''no vai, pe vremea mea aveam mai multe, le făceam si tot îmi rămânea timp''. Mă bucur pentru tine!
Totuşi, se pare ca timpul se contractă şi a ajuns la 16 ore, de prin 1978 încoace. Cei născuţi după, teoretic suntem adaptaţi, iar celorlalţi le este mai greu deoarece nu au creierul ''setat''. Acestea se datoreaza creşterii ''pulsului'' planetei, o frecvenţă de vibraţie a.k.a oşcilaţia Schumann. 
În fine, sunt multe detalii,  vroiam doar să punctez faptul că noi CHIAR AVEM mai puţin timp.
În scurt timp va fi 2012, şi sincer abia aştept să-mi iau o pungă de floricele, un suc şi o Milka cu stafide să mă uit la mult aşteptatul eveniment al anului, aşa zisul ''sfârşit al lumii' despre care se spunea că vine odata în 2000 şi de încă câteva ori în 2011.
Geez, iar e trecut de miezul nopţii..