Îmi amintesc cât de uşor era acum un an, un an şi jumătate să scriu. Parca eram un lac de acumulare şi când aveam prea multa apă o vărsam aici, în marele ocean virtual pe care navighează zilnic milioane de oameni.
Scriam ,cred, ca să îmi distrag atenţia, însă acum s-a întors roata, nu am mai acordat atenţie refugiului de aici. Asta e bine, înseamnă ca nu am mai avut nevoie să mă refugiez. Timp, timp găseam eu.
Fără să ştiu de aşa ceva, practicam terapia prin scris. De fapt asta făceam demult, cum mult înainte să fii cătuat ceva pe Google pentru prima oară. Era aşa relaxant, chiar dacă la început scriam numai prostii, orice nimic pe care îl putea face un copil de 8 ani. După o pauză de vreo doi ani am reluat schema însă atunci devenise o obsesie, dependenţă, era ceva de care nu mă mai putea lipsi..un caiet mare şi scorţos pe care l-am umplut cu tot ce mă frământa. Asta pentru că nu mi-a plăcut să ''dau din casă'' tot ce mă bârâie pe creier, nu atunci când consideram că mă descurc singură.
